Rabdare rabdare…

De ceva timp am dezvoltat o obsesie chinuitoare: gandul la casatorie. Stiti cum este ca uneori sa va dati seama inca de la inceputul unei activitati ca este exact ceea ce ati cautat si dorit? Ca va vine acea actiune precum o manusa? Fiind o persoana extreme de sceptica si banuitoare, chiar nu-mi statea in fire sa visez la Fat-Frumos si la o viata lipsita de griji – cel putin nu cu voce tare. Dar, dupa cum orice lucru nu este sigur pe lumea aceasta, asa mi-a fost data peste cap conceptia despre viitor si cum mi-l imaginam.

Inca de la inceputul relatiei actuale ma vedeam déjà casatorita, cu doi copii, cu caine (singurul element care il aveam, am si il voi avea si in continuare), cu casa, masina, etc. Pe scurt – visul american de a avea cat mai multe intr-un timp cat mai scurt. Initial am crezut ca e ceva trecator legat de incantarea momentului – a dragostei patimase caracteristica freneziei incipiente. Ba chiar am impartasit unele dintre ganduri cu partenerul meu, care desigur ca le-a perceput drept glume inocente. Dar eu in adancul sufletului m-am simtit stingherita ca el nu nutrea aceleasi ganduri ca si mine. Dezvoltasem deja niste sperante de copila, care crescuse cu renumitele povesti nemuritoare: de ziua mea speram sa primesc cel mai special cadou posibil – nu s-a intamplat, apoi de Craciun iarasi am sperat la cel mai special cadou posibil – nu a fost sa fie. Apoi, mi-am dat seama ca pentru a realiza ceva, trebuie sa-l „procuri” cu proprile maini. Astfel am inceput apropourile – la inceput subtile apoi foarte evidente. Reactiile au fost…controversate. La inceput am intampinat iarasi perceptia de gluma, apoi socul. Cum de imi doresc asa ceva dupa nici un an? Ei bine exact aici vroiam sa ajung. De ce imi doresc acest lucru tocmai acum? Nici eu nu stiu cum sa explic – este o certitutine, pe care o simt de multe luni. STIU ca El este alesul si orice amanare este timp pierdut inutil. Este el cel potrivit pentru mine, sau cum ii place sa ma intrebe „cel mai bun”? sincer….nu stiu, dar nu mai vreau sa caut. Consider ca este exact ceea ce am nevoie si merit. Nu este un raspuns suficient de bun? Aparent nu…din moment ce el nu are aceleasi convingeri.

Barbatii sunt niste fiinte tare curioase…as tinde sa spun chiar primare. Ei se nasc si cresc cu conceptia de protectori: vor sa aibă grija de familie cu orice pret. Dar vremurile s-au schimbat. Inainte se putea ca doar barbatul sa lucreze si sa poata aduce toate necesare traiului intregi familii, dar astazi acest lucru este foarte rar. Plus ca a mai survenit si emanciparea femeii. Cine a mai pomenit ca o femeie apta de lucru sa prefere sa ramana acasa? Ei bine barbatii inteleg mai greu aceasta schimbare. Asa este si El – vrea sa beneficieze de un serviciu „bun”, salariu macar mediu, casa maricica, masina, bani pusi deoparte si avand toate acestea sa fie impacat cu el insusi la gandul ca ofera un trai bun persoanei iubite. Implicit ar urma astfel si casatoria. Dar acum sa fim sinceri…cum poate o singura persoana sa realizeze toate aceste lucruri intr-un timp scurt? Sunt cupluri situate la a doua tinerete care nu au bifat totul de pe „lista”. Tocmai asa gandesc eu: de ce barbatul sa se chinuie singur, cand el este intr-un cuplu? Si doar cuplul este definitia a doua persoane. De ce sa nu cladim viitorul visat impreuna, treptat?

Dar toate stradaniile mele de a aduce argumente plauzibile au dat gres. Da, recunosc…m-am simtit frustrata, refuzata, dezamagita, neapreciata, neinteleasa… Aveam perioade cand imi juram singura ca nu voi mai aduce vreodata in discutie tema casatoriei si peste doua zile ma pomeneam ca iarasi rostesc acest cuvant uracios. Obsesia a incoltit in subconstientul meu si nu mai pot sa-i smulg radacinile.

Dupa un an de zile de relatie ce statut pot spune ca am? Prietena/iubita/concubina/partenera? Inainte as fi fost considerata o femeie usuratica din cauza acestei casatorii de proba, cum este numit locuitul impreuna in secolul XXI.

Egoul meu m-a dus atat de departe incat am conceput tot felul de planuri unul mai nastrusnic decat celalalt: sa ii dau un inel, si astfel sa il postez intr-o situatie fara iesire. Dar pentru ce? De ce sa ajung sa il fortez sa faca ceva ce nu vrea (acum)? Pentru ca degeaba mi-ar spune in seara asta, maine sau peste un an ca vrea in sfarsit, cand eu stiu ca nu este adevarat? Adica stiu ca isi doreste acest lucru…dar cu siguranta nu acum. Da, ma doare, dar casnicia este menita sa fie uniunea fericita a doua persoane, care se iubesc pana peste poate, nu doar un contract de ajutor si suport reciproc. Trebuie sa se nasca din dorinta comuna de a promite in fata Lui Dumnezeu dragostea eterna fata de partener, iar eu stiu ca el nu este pregatit. Poate ca este si mai bine asa, poate ca ma grabesc prea tare. Dar aici intervine sentimentul nebunesc de care am scris mai sus – certitudinea ca este ceea ce trebuie. Sunt dispusa sa astept pana va fi si el hotarat. Stiu ca ma iubeste mai mult decat oricine pe lumea acesta, dar sa vedem cata rabdare voi avea…

 

Published in: on 24/02/2011 at 01:39  Comentarii (7)  

Fa pentru altul ceea ce ai vrea sa se faca pentru tine – Bogatia unui copil simplu

Ploua de ceva timp. Zilele erau reci cu cer plumburiu si trist, iar serile lungi plicticoase. Intr-o dimineata, mergand spre scoala mica din Piata Unirii, impreuna cu sora mea Lizi si fratele meu Victor ne-am oprit in drum sa mai admiram actibildurile din vitrinele de pe Strada V. Alecsandri, cand deodata arucandu-mi privirea pe ceas obserb ca nu mai aveam decat doua minute pana ce intra in clasa Frau Lehrerin. Cum era de o corectitudine si exigenta teutonica am inceput sa alergam, deoarece portile eternei cetati de invatatura se inchideau exact la ora 8. Ajunsi la scoala – stupoare! Fix la intrarea principala o masina a Salvarii, una de Politie, lume multa, in special copii, parinti sau bunici care-si aduceau nepotii. Ne-am oprit si din intrebari am aflat ca in urma cu un sfert de ora o masina a accidentat foarte grav pe o colega noastra de clasa – Mara in timp ce traversa strada spre scoala. Am ramas inspaimantati si tristi cand personalul sanitar a scos targa si au intins-o pe Mara in stare de inconstienta. Mama ei plangea si se ruga de brancardieri sa se grabeasca cat mai repede.

In clasa, copiii au ajuns cu intarziere, discutile si parerile nu mai incetau; fiecare venea cu tot felul de variante asupra modului cum se intamplase accidentul. Frau Lehrerin a aparut dupa o ora si jumatate, palida aproape livida si incoerenta in exprimare. Nu eram obisnuiti cu o asemenea prezenta din partea dansei. A stat cam cinci minute fara sa scoata o vorba, dupa care a inceput sa ne povesteasca cum s-a intamplat accidentul.

-Copii, aproape ca ms consider vinovata de accidentarea colegei voastre. Ea mergea inaintea mea, singura si aplecata putin de spate sub povara ghiozdanului, cand am ajuns-o din urma si i-am intins mana sa traversam strada impreuna. Eu mergeam inainte si in spatele meu era Mara cand deodata am auzit o bufnitura – cand ma uit – Mara azvarlita la zece metri de trotuar zvarcolindu-se de durere si plina de sange. Asa s-a intamplat teribilul accident…

Acum vin de la spital si starea colegei voastre este foarte grava, firul de viata care mai palpaie in corpul ei depinde de o transfuzie de sange. A inceput dinnou sa planga si prin sughituri ne relata ca din pacate Mara are o grupa de sange aparte, care nu se gaseste usor – AB IV RH negativ. Deodata usa clasei s-a deschis si au intrat parintii Marei. Noi copiii ne-am ridicat din banci in semn de salut si mai ales din curiozitate sa aflam ceva noutati despre situatia fetei. Au inceput sa planga si sa implore ajutor caci s-a intrebat la toate spitalele si centrele de recoltare a sangelui, dar grupa de sange de care are nevoie Mara nu s-a gasit.

In banca stand si rugandu-ma la o divinitate numai de mine stiuta, ma gandeam cum pot sa o ajut, cand deodata am simtit un fel de impuls si mi-am adus aminte ca in urma cu doua luni imi venise sorocul sa-mi fac pentru prima oara buletin de identitate. Pe furis am scos buletinul din geanta si m-am uitat la grupa mea sanguina. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor – aveam grupa AB IV RH negativ. Inima imi slata de bucurie de parca as fi descoperit o mare inventie tehnica, iar toate gandurile se indreptau acum numai inspre colega mea. In acelasi timp, fara sa vreau am intrat intr-o stare de neliniste si prin minte mi-au trecut o serie de intamplari urate prin care sufletul meu de copil nevinovat a trebuit sa treaca.

Pauza a venit de indata si lasand bagajul in urma am fugit la spitalul municipal.  In spital am patruns usor si dupa tablitele indicatoare am ajuns la o usa pe care scria „Urgente”. Nu dupa mult timp, usa s-a deschis si a aparut un domn imbracat in tinuta de spital si cu stetoscopul de gat. Am dat buna ziua si am intrebat:

 

 

 

Doctorul Mantea s-a uitat la mine, m-a intrebat cum ma cheama, cati ani am si a luat-o inainte. Eu dupa el, pana ce s-a oprit in dreptul unui bec mat ce spanzura de tavan si care lumina puternic culoarul.

 

Doctorul Mantea mi-a luat buletinul si a deschis usa catre Reanimare. Am ramas singura si buimaca; nu stiam ce sa fac. Dar deodata am auzit pasii grabiti a unei femei.

Oftand si clatinand mereu capul in durerea ei si-a desfacut cu mainile tremurande basmaua sa o potriveasca mai bine pe frunte. Atunci a ramas putintel cu obrazul in lumina si, vazand-o in clipa aceea am tresarit de parca mi-ar trecut un curent electric prin tot corpul. Inaintea mea se afla mama Marei, cea care pana in urma cu o saptamana au cautat sa-mi faca numai rau. Femeia a trecut la randu-o, m-a privit speriata si vazand ca ma uit tinta in ochii ei, m-a luat la intrebari.

 

Fara sa scot o vorba am ramas impietrita si gandeam: cum si in aceste momente grele, oamenii pot fi dominati de sentimente de ura si de invidie. Dar clipele de tensiune au luat sfarsit cand usa s-a deschis dinnou si doctorul Mantea m-a poftit in salonul de reanimare. M-a asezat pe o canapea medicala langa Mara, care era in coma. Personalul medical pregatea instrumentele de transfuzie, cand deodata asistenta mi-a luat bratul stang si si-a introdus un ac gro in vena iar sangele sa inceput sa pulseze catre bolnava. Intinsa pe patul medical, mi-a venit in memorie cum ea si mama ei in permanenta ma reclamau la Dna Diriginta, profesori si chiar conducerea scolii, cum ca la teze copiez, in timpul orelor chiulesc si chiar si pe parintii mei i-a reclamat la servici pentru tot felul de inventii. Amandoua erau macinate de un egoism si de o invidie iesite din comun deoarece eu eram si buna la invatatura, dar eram si sociabila cu colegii, iar inainte de inceperea orelor, nu ii dadeam voie Marei sa copieze rezolvarile exercitiilor de la mine. Paradoxala situatie sa ajung acum sa o ajut chiar pe ea. Apoi mi-am adus de palma primita in urma unui joc de voley cand Mara a alunecat si s-a julit, iar mama ei m-a gasit – dintr-un motiv foarte dubios – taman pe mine vinovata. Imi venea sa ma ridic de pe pat si sa plec de indata. Dar constiinta m-a oprit. In viata totul se plateste mai devreme sau mai tarziu.

Toata ziua am stat langa patul bolnavei. Eram complet sfarsita de efortul depus in cursul zilei, dar cautam sa inving oboseala si sa rezist pentru a putea pleca acasa, linistita ca totul se terminase cu bine.  Pe la ora 18 bolnava inca domea. Era spre sfarsitul somnului narcotic, dupa operatia de ficat. Pulsul ii batea normal. Socotind ca misiunea mea se terminase, mi-am dezbracat halatul si am inceput sa ma imbrac pregatindu-ma de plecare. Priveam pe fereastra cerul albastru, limpede, spalat de ploaie. Se inseninase, iesise soarele stralucitor. Se arata a fi o dupa-amiaza frumoasa, calda si linistita, asa cum sunt uneori zilele la sfarsitul toamnei cand pomii au ramurile golase; pe jos covorul de frunze aramii se ingroasa tot mai mult, dar soarele lumineaza bland ca la inceputul primaverii. Admirand frumusetea din fata ochilor, planuiam sa merg intai acasa caci parintii mei erau cu siguranta alarmati ca nu ajunsesem la ora stiuta dupa orar.

m-am apropiat de patul fetei, am mangaiat-o pe fata iar ea a clipit mai intai de cateva ori din pleoape , apoi le-a inaltat si a privit in jur moale, tulbure, plina de mirare, ca dupa un somn greu si adanc.

 

O lumina vesela i se asternuse pe chip.

 

Tocmai cand imi luam haina pe mine s-a deschis usa si Doctorul Mantea a aparut in salon, dandu-mi intaietate sa ies. In hol era o multime bogata de oameni printre care am recunoscut parintii Marei, parintii mei si chiar colegii de clasa. Toti imi zambeau si ma apladau. Mama bolnavei s-a apropiat de mine cu un buchet mare flori, s-a pus in genunchi si mi-a pupat mainile. Nu isi mai putea stapani lacrimile, care ii curgeau sivoaie pe gat in jos. Cuvintele erau de prisos. Intelegeam ce simte si zambeam suav. Tatal Marei a pasit spre mine si mi-a oferit o vacanta de 10 zile cu totul inclus in Franta. Am refuzat politicos, spunand ca am facut-o din placere. Intr-o zi, la nevoie, sper sa se gaseasca cineva sa faca acelasi lucru si pentru mine.

 

Published in: on 12/02/2011 at 23:45  Scrie un comentariu  

Adevarul despre moartea lui Eminescu

Marele poet/patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei.

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei.. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii (ce tristete pentru viata lui)

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală.. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero.. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr.. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes.. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2.. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: “Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007″

Published in: on 09/02/2011 at 01:02  Comentarii (3)  
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.