Ploua de ceva timp. Zilele erau reci cu cer plumburiu si trist, iar serile lungi plicticoase. Intr-o dimineata, mergand spre scoala mica din Piata Unirii, impreuna cu sora mea Lizi si fratele meu Victor ne-am oprit in drum sa mai admiram actibildurile din vitrinele de pe Strada V. Alecsandri, cand deodata arucandu-mi privirea pe ceas obserb ca nu mai aveam decat doua minute pana ce intra in clasa Frau Lehrerin. Cum era de o corectitudine si exigenta teutonica am inceput sa alergam, deoarece portile eternei cetati de invatatura se inchideau exact la ora 8. Ajunsi la scoala – stupoare! Fix la intrarea principala o masina a Salvarii, una de Politie, lume multa, in special copii, parinti sau bunici care-si aduceau nepotii. Ne-am oprit si din intrebari am aflat ca in urma cu un sfert de ora o masina a accidentat foarte grav pe o colega noastra de clasa – Mara in timp ce traversa strada spre scoala. Am ramas inspaimantati si tristi cand personalul sanitar a scos targa si au intins-o pe Mara in stare de inconstienta. Mama ei plangea si se ruga de brancardieri sa se grabeasca cat mai repede.
In clasa, copiii au ajuns cu intarziere, discutile si parerile nu mai incetau; fiecare venea cu tot felul de variante asupra modului cum se intamplase accidentul. Frau Lehrerin a aparut dupa o ora si jumatate, palida aproape livida si incoerenta in exprimare. Nu eram obisnuiti cu o asemenea prezenta din partea dansei. A stat cam cinci minute fara sa scoata o vorba, dupa care a inceput sa ne povesteasca cum s-a intamplat accidentul.
-Copii, aproape ca ms consider vinovata de accidentarea colegei voastre. Ea mergea inaintea mea, singura si aplecata putin de spate sub povara ghiozdanului, cand am ajuns-o din urma si i-am intins mana sa traversam strada impreuna. Eu mergeam inainte si in spatele meu era Mara cand deodata am auzit o bufnitura – cand ma uit – Mara azvarlita la zece metri de trotuar zvarcolindu-se de durere si plina de sange. Asa s-a intamplat teribilul accident…
Acum vin de la spital si starea colegei voastre este foarte grava, firul de viata care mai palpaie in corpul ei depinde de o transfuzie de sange. A inceput dinnou sa planga si prin sughituri ne relata ca din pacate Mara are o grupa de sange aparte, care nu se gaseste usor – AB IV RH negativ. Deodata usa clasei s-a deschis si au intrat parintii Marei. Noi copiii ne-am ridicat din banci in semn de salut si mai ales din curiozitate sa aflam ceva noutati despre situatia fetei. Au inceput sa planga si sa implore ajutor caci s-a intrebat la toate spitalele si centrele de recoltare a sangelui, dar grupa de sange de care are nevoie Mara nu s-a gasit.
In banca stand si rugandu-ma la o divinitate numai de mine stiuta, ma gandeam cum pot sa o ajut, cand deodata am simtit un fel de impuls si mi-am adus aminte ca in urma cu doua luni imi venise sorocul sa-mi fac pentru prima oara buletin de identitate. Pe furis am scos buletinul din geanta si m-am uitat la grupa mea sanguina. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor – aveam grupa AB IV RH negativ. Inima imi slata de bucurie de parca as fi descoperit o mare inventie tehnica, iar toate gandurile se indreptau acum numai inspre colega mea. In acelasi timp, fara sa vreau am intrat intr-o stare de neliniste si prin minte mi-au trecut o serie de intamplari urate prin care sufletul meu de copil nevinovat a trebuit sa treaca.
Pauza a venit de indata si lasand bagajul in urma am fugit la spitalul municipal. In spital am patruns usor si dupa tablitele indicatoare am ajuns la o usa pe care scria „Urgente”. Nu dupa mult timp, usa s-a deschis si a aparut un domn imbracat in tinuta de spital si cu stetoscopul de gat. Am dat buna ziua si am intrebat:
Doctorul Mantea s-a uitat la mine, m-a intrebat cum ma cheama, cati ani am si a luat-o inainte. Eu dupa el, pana ce s-a oprit in dreptul unui bec mat ce spanzura de tavan si care lumina puternic culoarul.
Doctorul Mantea mi-a luat buletinul si a deschis usa catre Reanimare. Am ramas singura si buimaca; nu stiam ce sa fac. Dar deodata am auzit pasii grabiti a unei femei.
Oftand si clatinand mereu capul in durerea ei si-a desfacut cu mainile tremurande basmaua sa o potriveasca mai bine pe frunte. Atunci a ramas putintel cu obrazul in lumina si, vazand-o in clipa aceea am tresarit de parca mi-ar trecut un curent electric prin tot corpul. Inaintea mea se afla mama Marei, cea care pana in urma cu o saptamana au cautat sa-mi faca numai rau. Femeia a trecut la randu-o, m-a privit speriata si vazand ca ma uit tinta in ochii ei, m-a luat la intrebari.
Fara sa scot o vorba am ramas impietrita si gandeam: cum si in aceste momente grele, oamenii pot fi dominati de sentimente de ura si de invidie. Dar clipele de tensiune au luat sfarsit cand usa s-a deschis dinnou si doctorul Mantea m-a poftit in salonul de reanimare. M-a asezat pe o canapea medicala langa Mara, care era in coma. Personalul medical pregatea instrumentele de transfuzie, cand deodata asistenta mi-a luat bratul stang si si-a introdus un ac gro in vena iar sangele sa inceput sa pulseze catre bolnava. Intinsa pe patul medical, mi-a venit in memorie cum ea si mama ei in permanenta ma reclamau la Dna Diriginta, profesori si chiar conducerea scolii, cum ca la teze copiez, in timpul orelor chiulesc si chiar si pe parintii mei i-a reclamat la servici pentru tot felul de inventii. Amandoua erau macinate de un egoism si de o invidie iesite din comun deoarece eu eram si buna la invatatura, dar eram si sociabila cu colegii, iar inainte de inceperea orelor, nu ii dadeam voie Marei sa copieze rezolvarile exercitiilor de la mine. Paradoxala situatie sa ajung acum sa o ajut chiar pe ea. Apoi mi-am adus de palma primita in urma unui joc de voley cand Mara a alunecat si s-a julit, iar mama ei m-a gasit – dintr-un motiv foarte dubios – taman pe mine vinovata. Imi venea sa ma ridic de pe pat si sa plec de indata. Dar constiinta m-a oprit. In viata totul se plateste mai devreme sau mai tarziu.
Toata ziua am stat langa patul bolnavei. Eram complet sfarsita de efortul depus in cursul zilei, dar cautam sa inving oboseala si sa rezist pentru a putea pleca acasa, linistita ca totul se terminase cu bine. Pe la ora 18 bolnava inca domea. Era spre sfarsitul somnului narcotic, dupa operatia de ficat. Pulsul ii batea normal. Socotind ca misiunea mea se terminase, mi-am dezbracat halatul si am inceput sa ma imbrac pregatindu-ma de plecare. Priveam pe fereastra cerul albastru, limpede, spalat de ploaie. Se inseninase, iesise soarele stralucitor. Se arata a fi o dupa-amiaza frumoasa, calda si linistita, asa cum sunt uneori zilele la sfarsitul toamnei cand pomii au ramurile golase; pe jos covorul de frunze aramii se ingroasa tot mai mult, dar soarele lumineaza bland ca la inceputul primaverii. Admirand frumusetea din fata ochilor, planuiam sa merg intai acasa caci parintii mei erau cu siguranta alarmati ca nu ajunsesem la ora stiuta dupa orar.
m-am apropiat de patul fetei, am mangaiat-o pe fata iar ea a clipit mai intai de cateva ori din pleoape , apoi le-a inaltat si a privit in jur moale, tulbure, plina de mirare, ca dupa un somn greu si adanc.
O lumina vesela i se asternuse pe chip.
Tocmai cand imi luam haina pe mine s-a deschis usa si Doctorul Mantea a aparut in salon, dandu-mi intaietate sa ies. In hol era o multime bogata de oameni printre care am recunoscut parintii Marei, parintii mei si chiar colegii de clasa. Toti imi zambeau si ma apladau. Mama bolnavei s-a apropiat de mine cu un buchet mare flori, s-a pus in genunchi si mi-a pupat mainile. Nu isi mai putea stapani lacrimile, care ii curgeau sivoaie pe gat in jos. Cuvintele erau de prisos. Intelegeam ce simte si zambeam suav. Tatal Marei a pasit spre mine si mi-a oferit o vacanta de 10 zile cu totul inclus in Franta. Am refuzat politicos, spunand ca am facut-o din placere. Intr-o zi, la nevoie, sper sa se gaseasca cineva sa faca acelasi lucru si pentru mine.
