De ceva timp am dezvoltat o obsesie chinuitoare: gandul la casatorie. Stiti cum este ca uneori sa va dati seama inca de la inceputul unei activitati ca este exact ceea ce ati cautat si dorit? Ca va vine acea actiune precum o manusa? Fiind o persoana extreme de sceptica si banuitoare, chiar nu-mi statea in fire sa visez la Fat-Frumos si la o viata lipsita de griji – cel putin nu cu voce tare. Dar, dupa cum orice lucru nu este sigur pe lumea aceasta, asa mi-a fost data peste cap conceptia despre viitor si cum mi-l imaginam.
Inca de la inceputul relatiei actuale ma vedeam déjà casatorita, cu doi copii, cu caine (singurul element care il aveam, am si il voi avea si in continuare), cu casa, masina, etc. Pe scurt – visul american de a avea cat mai multe intr-un timp cat mai scurt. Initial am crezut ca e ceva trecator legat de incantarea momentului – a dragostei patimase caracteristica freneziei incipiente. Ba chiar am impartasit unele dintre ganduri cu partenerul meu, care desigur ca le-a perceput drept glume inocente. Dar eu in adancul sufletului m-am simtit stingherita ca el nu nutrea aceleasi ganduri ca si mine. Dezvoltasem deja niste sperante de copila, care crescuse cu renumitele povesti nemuritoare: de ziua mea speram sa primesc cel mai special cadou posibil – nu s-a intamplat, apoi de Craciun iarasi am sperat la cel mai special cadou posibil – nu a fost sa fie. Apoi, mi-am dat seama ca pentru a realiza ceva, trebuie sa-l „procuri” cu proprile maini. Astfel am inceput apropourile – la inceput subtile apoi foarte evidente. Reactiile au fost…controversate. La inceput am intampinat iarasi perceptia de gluma, apoi socul. Cum de imi doresc asa ceva dupa nici un an? Ei bine exact aici vroiam sa ajung. De ce imi doresc acest lucru tocmai acum? Nici eu nu stiu cum sa explic – este o certitutine, pe care o simt de multe luni. STIU ca El este alesul si orice amanare este timp pierdut inutil. Este el cel potrivit pentru mine, sau cum ii place sa ma intrebe „cel mai bun”? sincer….nu stiu, dar nu mai vreau sa caut. Consider ca este exact ceea ce am nevoie si merit. Nu este un raspuns suficient de bun? Aparent nu…din moment ce el nu are aceleasi convingeri.
Barbatii sunt niste fiinte tare curioase…as tinde sa spun chiar primare. Ei se nasc si cresc cu conceptia de protectori: vor sa aibă grija de familie cu orice pret. Dar vremurile s-au schimbat. Inainte se putea ca doar barbatul sa lucreze si sa poata aduce toate necesare traiului intregi familii, dar astazi acest lucru este foarte rar. Plus ca a mai survenit si emanciparea femeii. Cine a mai pomenit ca o femeie apta de lucru sa prefere sa ramana acasa? Ei bine barbatii inteleg mai greu aceasta schimbare. Asa este si El – vrea sa beneficieze de un serviciu „bun”, salariu macar mediu, casa maricica, masina, bani pusi deoparte si avand toate acestea sa fie impacat cu el insusi la gandul ca ofera un trai bun persoanei iubite. Implicit ar urma astfel si casatoria. Dar acum sa fim sinceri…cum poate o singura persoana sa realizeze toate aceste lucruri intr-un timp scurt? Sunt cupluri situate la a doua tinerete care nu au bifat totul de pe „lista”. Tocmai asa gandesc eu: de ce barbatul sa se chinuie singur, cand el este intr-un cuplu? Si doar cuplul este definitia a doua persoane. De ce sa nu cladim viitorul visat impreuna, treptat?
Dar toate stradaniile mele de a aduce argumente plauzibile au dat gres. Da, recunosc…m-am simtit frustrata, refuzata, dezamagita, neapreciata, neinteleasa… Aveam perioade cand imi juram singura ca nu voi mai aduce vreodata in discutie tema casatoriei si peste doua zile ma pomeneam ca iarasi rostesc acest cuvant uracios. Obsesia a incoltit in subconstientul meu si nu mai pot sa-i smulg radacinile.
Dupa un an de zile de relatie ce statut pot spune ca am? Prietena/iubita/concubina/partenera? Inainte as fi fost considerata o femeie usuratica din cauza acestei casatorii de proba, cum este numit locuitul impreuna in secolul XXI.
Egoul meu m-a dus atat de departe incat am conceput tot felul de planuri unul mai nastrusnic decat celalalt: sa ii dau un inel, si astfel sa il postez intr-o situatie fara iesire. Dar pentru ce? De ce sa ajung sa il fortez sa faca ceva ce nu vrea (acum)? Pentru ca degeaba mi-ar spune in seara asta, maine sau peste un an ca vrea in sfarsit, cand eu stiu ca nu este adevarat? Adica stiu ca isi doreste acest lucru…dar cu siguranta nu acum. Da, ma doare, dar casnicia este menita sa fie uniunea fericita a doua persoane, care se iubesc pana peste poate, nu doar un contract de ajutor si suport reciproc. Trebuie sa se nasca din dorinta comuna de a promite in fata Lui Dumnezeu dragostea eterna fata de partener, iar eu stiu ca el nu este pregatit. Poate ca este si mai bine asa, poate ca ma grabesc prea tare. Dar aici intervine sentimentul nebunesc de care am scris mai sus – certitudinea ca este ceea ce trebuie. Sunt dispusa sa astept pana va fi si el hotarat. Stiu ca ma iubeste mai mult decat oricine pe lumea acesta, dar sa vedem cata rabdare voi avea…
“Barbatii sunt niste fiinte tare curioase…as tinde sa spun chiar primare.” – inca un pic si eram si primate…. Puteai sa tragi si tu pe intelesul tuturor concluzia: Barbatii sunt porci.
Orium scrii bine, felicitari, iar nelinistile pe care le ai, si pe care ni le comunici cu bunavointa si noua barbatilor, nu pot decat sa ne perfectioneze. Poate mai intelegem si noi ce inseamna a fi femeie, ce nevoi au aceste “fiinte” evoluate si cam cum ar trebui sa reactionam. Dar pentru ca toate astea sa se intample ar trebui sa fim si inteligenti. Or, oricat de aproape, anatomic vorbind, este porcul de fiinta umana, tot porc ramane. Numai bine iti doresc.
Nu am zis ca barbatii sunt porci…acesta este un cliseu inventat de vreo femeie frustrata din diverse motive.
Iar faptul ca mi-am permis sa numesc sexul tare “primar” l-am argumentat pe parcursul textului. Gandirea va ramas aceeasi – de a proteja femeia cu orice pret si de ai oferi tot ceea ce va sta in putinta. Dar de multe ori vreti sa faceti si lucruri, care tocmai ca nu va stau in putinta.
De ce este greu sa concepeti ideea de a impartasi greutatile vietii cu noi? Considerati ca noi nu v-am putea ajuta?
“De ce este greu sa concepeti ideea de a impartasi greutatile vietii cu noi? Considerati ca noi nu v-am putea ajuta?”
Eu cred ca nici nu are sens sa traiesti daca nu ai pe cineva aproape cu care sa impartasesti greutatile. La fel, cred ca avem nevoie de mult ajutor din partea femeilor, care la multe capitole nu numai ca ne depasesc, dar ne depasesc intr-o asemenea maniera incat ne pot si umili. In spatele unui barbat puternic se ascunde o femeie puternica- o fi cam demodata vorba asta, dar ea ascunde o realitate evidenta si inca de actualitate. Problema ta, cred, e ca partenerul tau inca are instalat in cap blocajul casatoriei, ca de altfel multi dintre noi. Importanta pasului spre casatorie il face sa ignore, ma gandesc, evidenta, si sa aiba probleme in a alege directia corecta chiar daca te uibeste. In (mult) timp probabil se va rezolva problema si va ajunge si el la concluzia care trebuie. Pana sa ajunga totusi la respectiva concluzie, va avea nevoie de nenumarate semne confirmative din partea ta, toate menite a-i diminua intr-un fel posibilul “risc” la care s-ar putea supune. Asta presupune timp si mult efort din partea ambilor… Daca grabesti procesul, partenerul tau se poate speria si ii poti agrava blocajul pe care il are. Daca nu grabesti procesul atunci se poate sa intrii tu intr-o stare in care simti ca pierzi timpul sau ca nu se intampla ceea ce ar trebui sa se intample. Asta e… echilibristica vietii. Esti fata desteapata o sa gasesti tu o solutie.
Chiar am minim un text cu ideea mentionata de catre tine: vorba lui Napoleon despre femeile puternice.
Sa stii ca in sinea mea si eu m-am gandit ca noi suntem in stare sa va speriem prin determinarea noastra. Atunci cand ne propunem ceva, vrem cu orice pret sa indeplinim telurile. Dar barbatii nu sunt asa. Ei sunt facuti cu timp…si au nevoie de mult timp. Dar aici, desigur ca intervine problema cu rabdarea. Femeile se plictisesc repede, mai ales daca incepem sa avem impresia – vorba ta – ca asteptam in zadar…
Trebuie gasita o cale de mijloc ca nici barbatul sa nu se simta fortat, dar nici femeia sa nu se simta frustrata.
bună decizie de-a nu acţiona tu! glumind aş putea spune că în felul acesta te-ai lipsit de-a-ţi face rău cu propria mână; mai bine-ţi faci rău cu mâna lui, când te-o cere el…
dar adevărul este că e destul de greu să aştepţi – ştii ce e mai interesant? că va veni vremea când te va cere şi-i va părea rău că toţi anii aceştia s-au pierdut aşa…
să-ţi dau un exemplu: eu şi soţul meu ne-am căsătorit la 6 luni de prietenie. sora lui şi prietenul ei erau împreună de 2 ani şi au mai fost apoi prieteni încă… 7 ani… abia apoi s-au căsătorit. noi aveam copilul la şcoală când ei abia s-au luat; ei acum au depăşit vârsta de făcut copii şi se uită în jur cu uimire… de ce-or fi aşteptat atât…
poate ar trebui să discuţi cu el, totuşi, mai ales că te iubeşte. dacă era unul căruia nu-i păsa de tine, mai bine scăpai de el, dar dacă te şi iubeşte, vorbeşte-i cu exemple ca cel pe care ţi l-am dat şi… trimite-mi invitaţie la nuntă.
Stii cum este sa treci printr-o experienta proasta si cand fapta este consumata sa stai si sa cugeti: oare ce-am facut rau? cu ce am gresit? si uite asa sa inceapa regretele. Cred ca oricine din noi a patit sa aibe flashbackuri cu ce a fost, mai ales cu relatiile esuate.
Cam asa gandesc si eu acum, dupa cum ai remarcat. Prefer sa stiu ca nu voi avea ce sa regret mai tarziu, decat sa imi fortez prea tare norocul acum. Desigur ca aceasta strategie are multe defecte: imi da ceasul biologic peste cap. Pentru ca realitatea este ca simt cum trece timpul cu siguranta mai mult decat partenerul meu. Dar asa este la femei in general: barbatii realizeaza tineretea pierduta abia cand sunt in pragul varstei de 40 ani, iar atunci incepe nebunia varstei mijlocii. Femeile sunt mult mai calculate. Nu degeaba ne jucam noi cu Barbie cand suntem copile, si visam la Fat-Frumos, nunta ca in povesti, copii multi, etc. Noi avem prioritatile stabilite cu mult inaintea exponentilor sexului tare.
Da, e greu sa astepti…si frustrant pentru ca o ora de asteptat din partea persoanei care o face trece mult mai greu decat ora persoanei care ar trebui sa mute piesa pe tabla relatiei.
De cat timp esti casatorita?
Dragă Bibi!
Am muncit decenii în şir să dezvolt Femeia din mine. Ai multă dreptate în ceea ce relatezi aici.
Totuşi, ceea ce simţi TU, trebuie interpretat cu extremă prudenţă, deoarece:
1. Diferenţa dintre sensibilitatea feminină şi cea masculină, e foarte mare. TU, te-ai îndrădostit de cel de AZI. El, e departe de a şti acum cine este!
2. Şi eu sufăr destul de tare de complexul “Pater noster”. E o formă mai modernizată, dar recunosc, mă simt umilit când Monica aduce acasă bani şi eu… îi cheltui! Culmea stupidităţii e că, am discutat asta înainte de a pleca în Grecia şi am fost de acord că ea e singura în măsură să facă bani. Mi-a pus pe celălalt taler al balanţei, faptul că eu am “întreţinut-o” în România. Când m-am înfuriat pentru asta, mi-a servit-o prompt: Dacă eşti corect, atunci lasă-mă să îţi ofer şi eu un concediu, măcar cât cel pe care mi l-ai oferit tu mie!
Am paralizat! Mat, cu propria mea schemă tactică şi a jucat până şi cu piesele mele! Ce să mai zic? Şi totuşi, mă doare. O fi o formă de ego mai subtilă, că altceva, ce să fie?
Dar o iubesc pe Monica, pentru ce e ea. Cu ce ar schimba-o un sac de galbeni, o maşină Royce pe comandă specială şi un viloi cu 4 etaje şi cu turnuleţe, ca cele din comuna Buzescu?
De acord, ar fi o bază materială puternică, dar dacă aş avea de ales între “mobila dinăuntru” şi zestrea de mai sus, aş alege ca şi până acum, MOBILA INTERIOARĂ!
Acum poţi înţelege mai uşor sper, CE ANUME IUBEŞTI LA EL: Potenţialul!! Dar de la POTENŢIAL la materializarea acestuia, e un drum care la unii, durează nenumărate vieţi terestre! La majoritatea, potenţialul se manifestă cu parcimonie, sub 5% întreaga viaţă. Iar aici, oricine în afara celui în cauză, rămâne neputincios! Poţi să mănânci TU şi să mă satur EU? Am serioase dubii!
Învaţă să corelezi CEEA CE SIMŢI cu translaţia pe axa temporală a evenimentelor POSIBILE, funcţie de alegerile pe care le face un om zi de zi. Dacă el poate ajunge pe jos la Constanţa şi se încăpăţânează să meargă la Severin, atunci e clar că şansele să ajungă la Constanţa scad la jumătate, în cazul fericit!
Vorba cuiva:
Lumea este a celor care POT şi mai puţin a celor care VOR.
Faptul că TU ŞTII CĂ POŢI înseamnă cu totul altceva decât că EL ŞTIE CĂ POATE. Şi degeaba ştii TU că EL POATE! Dacă el are îndoieli, atunci Universul va crea împrejurarea care să îl împiedice, tocmai pentru că ASTA CERE!
Crezi că poţi tu schimba asta?
BE THE CHANGE YOU WANT TO SEE IN THE WORLD! — Gandhi…