Mai stii oare cand stateam ore intregi si incercam sa patrundem tainele viitorului? Unul in bratele celuilalt ne lasam purtati de cele mai nastrusnice vise: alegeam numele viitorilor copii, ba stiam déjà si ce trasaturi vor mosteni de la fiecare dintre noi. Ne imaginam masina si casa, curtea si gradina. Eram naivi? Cu siguranta nu! Aveam speranta dragostei eterne si ne exprimam curajul prin imaginatie! Iubirea noastra atinsese o culme atat de cutezatoare ca deja ne credeam invincibili. Nimeni si nimic nu putea sa ne desparta.
Si totusi…incet incet am revenit cu picioarele pe pamant. Realitatea ne-a pocnit in moalele capului si am inceput sa realizam ca fiecare moneda are doua fete. Astfel am cunoscut amandoi gelozia urmata de suspiciune care a fost rezultatul neincrederii, stadiul urmator a fost minciunea si inselaciunea ca pana la urma sa ne uram. Dar de ce? A trecut mai bine de un an si inca nu pot raspunde la aceasta intrebare. Chiar nu stiu de la ce a pornit totul, dar imi aduc aminte de multe episoade dureroase, care ne-au indrumat spre drumuri separate.
Dupa despartire mi-am tinut subconstientul foarte ocupat: incercam sa nu am vreun ragaz catusi de mic pentru a ma gandi intr-o parte sau alta…cu toate ca toate gandurile mergeau numai la tine. M-am inconjurat brusc de foarte multi „prieteni”, si totusi ma simteam singura. Timpul imi permitea sa dorm doar 4-5 ore pe noapte pentru ca eram extraordinar de ocupata. Asadar nu numai psihic cat si fizic eram extenuata. Cand se intampla sa te intalnesc pe strada, fugeam cat mai tineau picioarele pe cealalta parte a strazii sau in vreun magazin apropiat. De ce? Imi era oare frica de tine? Nu…imi era, de fapt, frica de mine si de posibila reactie la vazul tau. Stiam ca sunt slaba cand te am in preajma si as fi putut ceda in fata ta. De alte relatii nici nu am mai vrut sa aud. Dar cand fugi de „ceva” nu scapi. Eram asaltata cu invitatii, telefoane, avansuri, etc. Imi era scarba de orice insemna intalniri catusi de putin amoroase. Acum zambesc cand imi amintesc prin ce etape ale vietii am trecut, chiar daca este un zambet dureros.
Intr-una dintre multele pauze luate in timpul relatiei, mi-ai dedicat o poveste. Imi ziceai ca realizezi ca vom ramane despartiti, dar peste ani de zile – cand amandoi vom fi la casa noastra si cu familiile noastre, tu imi vei face o vizita. Vom putea purta o discutie ca doi maturi, fara ranchiuna si chiar cu prietenie. Tu imi vei povesti cum ti-ai petrecut ultimii 5-10 ani, iar eu asemenea. Apoi tu imi vei cunoaste cei doi copii – pe Stefania si pe Luca. Imaginatia chiar nu are limite? Sau poate totusi se va adeveri macar unul dintre visele noastre curajoase?
Am suferit mult, dar acum iubesc si mai mult. Mi-am gasit alinarea in dragoste, acel fenomen de care am fugit si pe care l-am dispretuit. Mi-a fost dat sa cunosc fata fericita a monedei – iubire. Abia acum inteleg ca uneori este nevoie sa dam cu capul pentru a vedea ce este evident, pentru a fi pregatiti pentru ceea ce urmeaza. TU ai fost etapa dinaintea viitorului meu de azi. Ar trebui chiar sa-ti multumesc…
Dar totusi…de ce ai pastrat bratara de la mine?
