Tocmai am iesit de la un dus foarte inspirator – am gasit profundete intr-un loc unde nu m-as fi asteptat: la dus. Am intrat in ideea de a ma elibera de stresul si supararile acumulate in timpul zilei si am iesit cu o constatare inedita: dopul din cabina de dus este incredibil. La inceput am incercat sa il fac sa pluteasca. Mi-am dat repede seama ca acest lucru este imposibil din doua motive: unul pentru ca inelul de metal ii atarna la fel de grea precum o ghiulea si il destina la scufundare, iar doi – dopul nu era destul de inalt pentru a putea retine indeajuns aer in drumul spre fundul cabinei de dus.
Acest lucru fiind lamurit am gasit o noua metoda de a il testa: incercam sa fac bule de aer in apa. Repezindu-l cand incolo cand incoaci, la un moment dat a ramas “blocat” de vana. Brutala din fire, am tot tras de el, dar in zadar. Imediat dupa aceea l-am impins duios intr-o parte si s-a descatusat fara probleme. Prima morala pana acum: violenta nu ajuta cu nimic. Trebuie sa gandim inainte de o actiune de imbruncire.
Episodul doi s-a derulat prin joaca de-a lungul marginilor cabinei de dus. Am constatat cu uimire ca daca il imping cu un pic de forta contra marginii ramane fixat pe ea. Incredibil! Curajul meu m-a indemnat sa il „prind” de faianta. Nici nu va puteti imagina cat de mandra am fost sa vad ca un dop negru sta centrat pe o bucata de faianta din cabina mea de dus. Cine ar fi crezut ca un dop poate fi atat de…multifunctional?
Climaxul aventurii mele a fost atins cand am luat dusul in mana, am rotit capul pe viteza turbo si am supus dopul la proba suprema: rezista oare presiunii externe? Dupa vreo 1 minut de continuu stres asupra bietului obiect de plastic cauciucat, sarmanul dop a cedat cu demnitate: incet incet s-a prelins pe faianta in jos, dar a ramas „in picioare” pana la sfarsit.
Si asa, oameni buni, am ajuns sa ma intreb eu de ce nu pot ceda cu demnitate si cainta, ci lupt cu sange rece si indarjire pentru a obtine ceea ce vreau si ceea ce consider eu ca este bine? Pentru ca de multe ori ceea ce cred eu ca este bine nu este asa. Ce-i drept, fata de altcineva inafara de mine, de blog si ProTv-ului nici n-as indrazni sa recunosc asta. Dar, revenind pe platforma seriozitatii, acest dop chiar m-a pus pe ganduri. Uneori este mai bine sa te dai in laturi pentru a nu-i rani pe ceilalti sau chiar pe tine. Daca esti prea indraznet, curajos, indarjit sa infrunti toate greutatile vietii indiferent ce iti rezerva ea, ajungi in final sa lupti singur.
Si…ce este mai rau decat sa fii singur pe lumea asta?
Cine spune că trebuie să lupţi?
Înţelepţii spun că lupta e o formă de sepoarare de întreg. Şi eu, m-am convins de asta!
În loc să lupţi, poate că e mai uşor să iubeşti?
Mmmmm? Ce părere ai?
Viaţa m-a învăţat că în orice luptă, în orice război, există doar învinşi! De la Saint-Exupery, am învăţat ceva fenomenal: Cinje ştie să îşi iubească duşmanul, este un om foarte bogat! Ceva mai târziu, aveam să regăsesc ideea în Biblie. Şi mai târziu după aceea, aveam să o descopăr în viaţă. Viaţa mea, adică…
O singură luptă cred eu că există pe lume şi aceea se numeşte “lupta cu boala”. Iar singura boală de pe lume, este IGNORANŢA. Restul, sunt doar elementele de vestimentaţie ale Ignoranţei.
Cu siguranta ca ar fi mai benefic sa iubim si nu sa uram. Dar este vorba de noi, de oameni, intruchiparea virtutilor si a defectelor. De la cine a provenit “make love not war” si unde s-a ajuns?
Omul nu este capabil sa primeasca o palma si sa intoarca si celalalt obraz. Dupa prima palma se gandeste sa actioneze cu pumnii, pentru a provoca mai multa suferinta decat cea simtita de el.
Nu stiu sigur daca avem de dus o singura batalie. Dar daca da, eu as fi spus ca este lupta cu sinele.
Nu exista doar invinsi sau doar castigatori pentru ca viata nu este doar o punte intre alb si negru. Depinde pe ce parte a podului te afli si din ce punct privesti situatia.