Semnal de alarma

Lumea se schimba. O stim cu totii. Dar oricat de mult am avansa in evolutie, tot interconectati suntem cu totii. Am putea privi viata drept un ansamblu de panze de paianjen. Fiecare isi tese zilnic calea, pe care vrea sa o apuce si incearca sa ramana cat mai abil pe ata. Dar nu intotdeauna este asa de usor sa dormi dupa cum iti asterni, pentru ca viata este un fenomen imprevizibil. Fara probleme omul nu si-ar mai gasi rostul inteligentei si ratiunii.

Da, asa este. Avem nevoie de obstacole in calea noastra pentru a ne forma personalitatea, gandirea dar si in scopul maturizarii si dobandirii inteleptciunii.

Chiar si daca o ata de paianjen poate fi ingreunata cu mai mult de un kilogram, ea este o fibra extrem de sensibila si usor de rupt. Asa este si cu conexiunea drumului nostru in viata. Putem fi incredibil de usor deviati de la ruta, incetiniti, opriti chiar. Ce gandeste oare un paianjen, care vede o mana ce se indreapta cu repeziciune spre suportul lui? Are idee ca isi priveste moartea sau creaturile astea, de care noi nici nu sinchisim, nu sunt capabile de astfel de ganduri?

Dar oamenii ce gandesc in momentul cand au o arma indreptata spre ei? In acele fractiuni de secunda, in care multi sustin ca ti se deruleaza filmul vietii, oare nu te cuprind remuscari si frici? Acum sa ne intrebam de cel mai rau caz posibil: un copil predestinat ingerului negru. Baiatul american Brandon Foster a suferit timp de 3 ani de leucemie. Inca de la inceputul diagnosticului, pe cand avea 8 ani, a stiut ca se indreapta pe un drum cu sens unic. Dar acest lucru l-a intarit si l-a determinat sa fie un model pentru o lume intreaga: pe patul de moarte si-a spus ultima dorinta: aveti grija de oamenii nevoiasi. El a vorbit cu simplitatea si inocenta unui copil despre moarte si cu o intelepciune ce caracterizeaza oamenii mari despre frica, dar si rasplata ce vine apoi.

Cati dintre noi putem spune ca ne-am gandit déjà la o cauza nobila? Ca vrem sa lasam ceva in urma noastra, si nu doar diplome, zvonuri si reputatii? Sa parasim aceasta lume stiind ca am actionat pentru binele comunitatii. Dar nu – noi suntem mai preocupati de facebook, skype si messenger, de telefoane scumpe, zorzoane la gat si masina hibrid. Vrem haine de firma pentru ca altfel facem alergii la calitate proasta; vrem solar pentru ca ne plictisim sa stam la plaja; vrem posete de mii de euro pentru ca altfel nu putem iesi din casa, iar lista continua la nesfarsit.

Credeti ca daca dati 1 leu cersetorului de la coltul strazii va puteti considera un samaritean? Ganditi-va de cate ori stam in mare cumpana si ne rugam, ba chiar milogim puterii divine la tot felul de lucruri – in marea parte materiale. Dar de cate ori multumim pentru ceea ce avem? Iar de cate ori spunem cu sinceritate ceea ce am facut bun pe lumea asta? Acest baietel, care a murit in 2008, chiar inainte sa moara, nu s-a gandit la o masinuta cu telecomanda, sau la o excursie la Disney World, ci a rugat omenirea sa fie mai buna si sa simta compasiune pentru ceilalti.

Asadar, cu aceste cateva cuvinte vreau sat rag semnalul de alarma pentru semenii mei. De ce continuam sa hibernam in aceasta nepasare si indiferenta fata de durere, lipsa si nevoie?