Ca oricare alta noapte, aseara s-a preconizat a fi una a discutiilor nocturne intre noi. Daisy sforaia in fundal, iar noi povesteam diverse lucruri. Inevitabil ca am abordat si teme mai putin placate: viziunea viitorului, facultatea, serviciul, etc. Cum sa zic…noi ne diferentiem foarte mult in ceea ce priveste CAM TOT. El a stiut dintotdeauna ca este un familist convins, ca va petrece mult timp cu copiii si sotia, ca este dispus sa lucreze oriunde si orice, atata timp cat este munca cinstita. Eu? Eu am trecut prin diverse faze. Incepand cu o atitudine dusmanoasa pentru orice institutie, care imi parea ca aduce a familie, continuand cu o strategie de escaladare a scarii profesionale, pana la o vaga dorinta de “asezare la casa mea”.
Apogeul instinctului matern s-a materializat prin dobandirea lui Daisy. Chiar in ziua aceea implinisem 20 ani si consideram ca mi-am indeplinit rolul de a avea grija de “cineva”. Apoi incet incet, complexata de numarul tot mai mare a prietenilor si colegilor, logoditi cununati, cu copii, am inceput si eu sa ma gandesc ca va veni momentul cand “o voi face si pe asta”. Dupa ce am inceput relatia actuala, m-a pocnit o dorinta mistuitoare de casatorie. Habar nu am ce m-a apucat, dar eu eram hotarata. Dupa multe luni de insistenta enervanta, am inceput sa ma domolesc, pana in stadiul de „Doamne, ce proasta am fost”. Adica, am realizat ca a fost doar un episod de impulsivitate specifica mie. Cand mi se nazareste ceva, fereasca Sfantu’ sa nu se intample asa cum vreau eu.
Ei bine, dupa aceasta lunga introducere, revin la discutia noastra de aseara. La un moment dat, eu am aruncat intrebarea „ce am facut eu oare bun pe lumea asta”. Nu prea pot explica de unde si pana unde mi-a venit in minte acest gand, dar m-am socat de pauza care a urmat. Dupa vreo 5 minute de reflexie, am adaugat: „pai am salvat-o pe Daisy de la moarte, deoarece daca nu o luam eu, murea alaturi de ceilalti 5 frati, datorita neatentiei unei batrane.” Punct… iarasi a urmat o pauza lunga. Tacerea ma chinuia. Oare el n-ar putea sa sara in ajutorul meu cu exemple de fapte samaritene, pe care le-am facut in ultimele 15 luni, de cand ma cunoaste? Sau chiar nu are ce sa mentioneze? Si nemultumirea mea crestea exponential sforaitul lui Daisy. Incredibil, ce persoana groaznica sunt. Nu am reusit sa fac nimic „bun” la viata mea. Adica totusi…ce folos de 12 ani de scoala, de 2 facultati, de cursuri/seminare/turnee si tot felul de actiuni pentru pregatirea profesionala, daca mi-am neglijat partea umana. Dar vai! Mi-a mai venit un exemplu…ajutarea unui prieten cand statea in cumpana daca sa se lase de facultate. Avea nevoie de sprijin pe mai multe planuri, iar eu m-am considerat in masura sa-l ajut, adica sa-l conving de proasta alegere, ce era pe cale sa o faca.
Va intrebati la ce ma refer cu fapte bune? Pai, in principiu, la orice merita sa fie mentionat: donarea unei mari sume de bani in scopuri caritabile, munca in folosul comunitatii, salvarea cuiva (intr-un fel sau altul), cam toate lucrurile, care se presupune de mai bine de 2000 de ani ca ar fi evaluate de Sf. Petru.
Asadar, au trecut aproape 22 ani, fara ca sa ma pot mandri cu cine stie ce. Oare chiar trebuie sa astept sa devin mama, ca sa pot spune ca am facut o fapta buna? Ca am ajutat la indeplinirea minunii numita „viata noua”?
Partea trista este ca majoritatea acestor ganduri le-am exteriorizat, dar nu am primit nici un raspuns. Cateodata tacerea spune totul.
Cum imi permit sa mai sper, sau chiar sa cer (lista pretentilor este foarte lunga)? Sunt o ipocrita, materialista si dependenta de merite profesionale. Adica un om rau. Asa ca Ce merit?
