Dragostea adevărată este mereu la pătrat

Aur dulce

Ochii-ți râd necontenit
Iar sufletu-ți zâmbește
Ești visul meu împlinit
Dintr-o frumoasă poveste.

De aș putea uni planete
Să adaug pe un șireag
Toate stelele și luna
Ar fi toate pentru Una.

Aș opri timpul în loc
Și aș vorbi cu infinitul
Doar să-ți pot arăta
Ce înseamnă dragostea mea.

Să te feresc de toate rele
Și să nu cunoști clipe grele
Să fii mereu fericită
Și mai presus de toate – iubită!

Toate acestea pentru tine,
Aur dulce, chip de înger.

În cuplu o potrivire armonioasă este mai trainică decât dragostea. Când mai și iubești persoana potrivită  – ai parte de un basm devenit realitate.

Fericirea n-are limite când în familie predomină iubirea.

Demiurgi plecați dintre noi

Recent s-au stins trei persoane dragi mie: un bunic, un dascăl și un părinte spiritual. Cu fiecare astfel de veste aflu că din garda trecutului meu s-a mai dus un străjer și îmi este dureros de clar că acum eu sunt cea care trebuie să îmbrac mantaua formării.

Îmi dau astfel seama că era tinereții mele se apropie de sfârsit. Maturitatea începe să doară și să apese tot mai mult. Eu port responsabilitatea copilului meu si a celor ce urmează, ei însă au ținut frâiele a mii de destine.

Chiar dacă i-am crezut mereu nemuritori și acum aflu de vulnerabilitatea lor, pentru mine tot demizei rămân – au reușit imposibilul – au aruncat în lume niște Oameni formați cu sudoare, durere și patimă. Voința lor de fier s-a impus asupra încăpățânării mele. Zilnic îmi aduc aminte de ocara, pildele și sfaturile lor. Aveau un anume fel de a te face să regreți faptele necugetate și a-ți dori să fi mai bun. Găseau cuvintele potrivite de a te îndruma pe calea cea bună. Nu aveau discursuri generalizate pentru masă, ci povățuiau fiecare persoană în parte.

Mi-aș dori ca și copiii mei să aibe parte de asemenea îndrumători. Din păcate am senzația că în occident nu se pune preț pe relația interumană dintre elevi și profesori. Cumva s-a pierdut atingerea umană. Am simțit această diferență de când am mers la facultate la Viena: eram doar un număr matricol. Cadrele didactice nici nu se sinchiseau să iți caute numele, ce să mai spun de memorat? Este trist că se adoptă această metodă depersonalizată pentru predarea unor lecții și cunoștiințe vitale pentru viitorul tinerilor.

Am plecat din România în ideea de a avea un viitor mai bun și implicit să oferim copiiilor noștri condiții optime pentru a se dezvolta. Am fugit practic de sistemul corupt și bolnav dar am lăsat în urmă oameni valoroși. Combinația ideală ar fi școala vieții învățată în România și trăită în occident; metoda românească dar în sistem occidental. Regulile stricte ale vestului îmbrăcate în omenia balcanică.
După copite de cai morți nu plângi – situația nu poate fi schimbată. Nouă, părinților români din străinătate ne revine misiunea de a transmite generațiilor următoare valorile, povețele și moralitatea tradițională, de a-i învăța pe copii să fie oameni oriunde s-ar afla, să nu-și uite rădăcinile și să nu uite cine sunt: mai mult decât un număr matricol, mai mult decât un angajat.

Tuturor ne expiră în final timpul. Nu putem decât spera să ne fi împlinit destinul pentru a ne putea bucura de odihna veșnică. Eroii plecați dintre noi au atins sufletele multora. Cu drag și dor ne vom aminti de ei și le vom urma exemplul.

 

Zoica

Nu am nevoie de o onomastică, zi specială sau vreun eveniment ca să îți spun ție și lumii ce simt pentru tine. Cuvintele nu ajung pentru a putea transpune ce văd când te privesc, ce simt când te ating și ce gândesc când te aud. Ești cea mai deosebită ființă din viața mea. Dacă înaintea ta am fost întreagă – datorită ție sunt completă acum.

Nu sunt doar azi îndrăgostită de tine – ci trei zile pe an: ieri, astăzi și mâine! Te iubește mama. Azi mai mult decât ieri, mâine mai mult decât astăzi!

Virtualul cucerește

Este trist că am ajuns să transformăm în „story” şi „live” orice banalitate dar şi evenimentele importante. De ce există această nevoie de a transpune în mediul virtual totul în loc să trăim şi savurăm momentul? Nu se mai poate prețui clipa dacă nu este împărtăşită aşazişilor prieteni? Sau poate fiindcă simțim presiunea validării sociale: dacă nu văd şi ştiu ceilalți ce fac, cu cine şi unde – nu este veritabil episodul.
Dacă nu îmi mediatizez relația înseamnă că mă ascund sau îmi este ruşine, dacă nu îmi expun copilul înseamnă că are vreo hibă, dacă nu am documentate concediile înseamnă că nu sunt umblată, etc. Poate că unii preferă pur şi simplu sfera privată şi doresc să protejeze ființele iubite şi toate momentele dragi petrecute împreună. Sau poate suntem doar introvertiți.
Nu, nu atac pe nimeni chiar dacă sunt conştientă de reacțiile adverse ce vor urma. Fiecare doarme aşa cum işi aşterne. Şi totuşi…cum pot unii trăi fără să hrănească medial publicul?

Îmbrăcăm haina umorului ca să ascundem goliciunea adevărului.

Nu îi poți ajuta mereu pe toți, dar întotdeauna poți ajuta pe cineva!

 

Zoé

În cea mai întunecată eră
A luat naștere o sferă.
De o lumină orbitoare,
De o putere uimitoare.

Mereu am sperat la o minune,
Deși nevrednică de astă lume.
Mi-a fost însă arătat că merit –
Să uit de tot ce-am suferit.

Tu ai biruit orice oponent apropiat
Și-ai adus căldura-n sufletu-mi sfâșiat.
Calea noastră plină de opreliști
O vom elibera de rele și neliniști.

Tu ești acum steaua mea sclipitoare –
Dovadă vie a speranței nemuritoare.
Pentru tine voi găsi puterea să înving
Și orice sursă de rău să resping.

Ești un înger printre demonii prezentului.